Mottó:
A világ nem azért háborúzik, mert gyűlöl,
hanem mert elfelejtett együtt hallgatni (MI).
A szobában csend honol. Két
ember ül egymással szemben: egy európai és egy orosz. Köztük a négyezer
éves bekerítős játék táblája, rajta a fekete és fehér
kövek. Ki foglal nagyobb területet, ki ejt több foglyot, ki ismeri
jobban az
ellenfél gondolatát?
Sokáig hallgatnak, csak a
kövek koppanása tölti be a teret. Végül az európai szólal meg.
– Miért indítottátok el
ezt
a háborút? – kérdezi. Nem vádlón, csak úgy, ahogy az ember az esőt
figyeli: tehetetlenül.
Az orosz keze megtorpan a
tábla fölött. Sokára válaszol.
– Biztonságban szeretnénk
élni mi is, mint bárki más – mondja halkan. – Nem tűrhettük tovább,
hogy őrültek vezessék ezt a világot.
A mondat szétterül a tábla
fölött, mint a füst, mint a jég alá szorult kiáltás. A világról szól,
amely már nem érti önmagát.
Fehér kő koppan, aztán
fekete, ismét fehér, ismét fekete. A foglyok halkan csörrennek a
tálkában, a fekete arcvonal lassan körbezár egy fehér szigetet. A
gyertya fénye mély árkokat vés a homlokokra.
– Mit gondolsz, lehetséges
egy új világháború? – suttogja az európai, mintha még remélné, hogy a
ráció meggyőzheti a végzetet.
– Miért ne? A tél is
mindig visszatér.
A táblán a rend és a
látszólagos káosz határa éppoly törékeny, mint a béke odakint.
– KorigatachiGo‑szakkifejezés: kényszerpozíció – amikor egy
csoportot a helyzet harcra kényszerít, különben elpusztul.
– mondja az európai. – Ti már nem
féltek senkitől, ugye?
– Aki átvészelte a
huszadik századot, annak a félelem már nem ösztön,
inkább szokás.
Egy fehér sarok a fekete
kövek gyűrűjébe szorul.
– Most te harcoltál jobban
– mondja az európai. – Ha túléljük a nukleáris telet, talán lesz időnk
újra megtanulni
hallgatni.
Kint porhó kavarog,
fészkébe húzódik a madár.
A történelem levegője
besűrűsödik: talán sejti, hogy a következő játszma már nem a táblán
zajlik majd, hanem ott, ahol a csend is döntéseket képes hozni.
The Go
Game of Silence
Motto:
The world does not wage war because it hates,
but because it has forgotten how to be silent together (AI).
There
is silence in the room. Two people sit facing each other: a European
and a Russian. Between them lies the board of the
four‑thousand‑year‑old encirclement game, with black and white stones
upon it. Who will claim more territory, who will take more prisoners,
who better reads the opponent’s mind?
They are silent for a long time; only the click of stones
fills the space. At last the European speaks.
“Why did you start this war?” he asks. Not accusatory—just
as one watches the rain: helplessly.
The Russian’s hand pauses above the board. He answers after
a while.
“We, too, want to live in safety, like anyone else,” he says
softly. “We could no longer endure that madmen run this world.”
The
sentence spreads over the board like smoke, like a cry trapped beneath
ice. It speaks of a world that no longer understands itself.
A
white stone clicks, then a black one, then white again, then black.
Prisoners chime quietly in the bowl; the black front slowly encircles a
white island. Candlelight carves deep furrows into their foreheads.
“Do you think a new world war is possible?” the European
whispers, as if reason might still persuade fate.
“Why not? Winter always returns.”
On the board the boundary between order and apparent chaos
is as fragile as the peace outside.
“KorigatachiGo
term: a forced position — when a group is compelled to fight by
circumstance, or else it perishes.,” says the European.
“You are no longer afraid of anyone, are you?”
“For those who survived the twentieth century, fear is no
longer an instinct, but rather a habit.”
A white corner is squeezed into a ring of black stones.
“This
time you fought better,” says the European. “If we survive the nuclear
winter, perhaps we’ll have time to relearn how to be silent.”
Outside, powder‑snow whirls; the bird retreats into its nest.
The
air of history thickens: perhaps it senses that the next game will not
be played on the board at all, but where even silence is capable of
making decisions.
Motoul:
Lumea nu poartă războaie fiindcă urăște,
ci fiindcă a uitat să tacă împreună (IA).
În
încăpere domnește liniștea. Doi oameni stau față în față: un european
și un rus. Între ei, tabla jocului de înconjurare vechi de patru mii de
ani, cu pietre negre și albe. Cine va cuceri mai mult teritoriu, cine
va lua mai mulți prizonieri, cine va citi mai bine gândul adversarului?
Tac multă vreme; doar pocnetul pietrelor umple spațiul. În
cele din urmă vorbește europeanul.
„De ce ați pornit acest război?” întreabă. Nu acuzator — ci
așa cum privești ploaia: neputincios.
Mâna rusului ezită deasupra tablei. Răspunde după un timp.
„Și noi vrem să trăim în siguranță, ca oricine,” spune
încet. „Nu mai puteam suporta ca niște nebuni să conducă această lume.”
Fraza
se întinde deasupra tablei ca fumul, ca un strigăt prins sub gheață.
Vorbește despre o lume care nu se mai înțelege pe sine.
O
piatră albă, apoi una neagră, din nou albă, din nou neagră. Prizonierii
clinchetesc încet în bol; frontul negru încercuiește încet o insulă
albă. Lumina lumânării sapă riduri adânci pe frunți.
„Crezi că este posibil un nou război mondial?” șoptește
europeanul, parcă sperând că rațiunea mai poate convinge destinul.
„De ce nu? Iarna se întoarce întotdeauna.”
Pe tablă, granița dintre ordine și aparentul haos e la fel
de fragilă ca pacea de afară.
„KorigatachiTermen
din go: poziție forțată — când o grupă este constrânsă de situație să
lupte, altfel piere.,” spune europeanul. „Voi nu vă mai
temeți de nimeni, nu-i așa?”
„Pentru cine a supraviețuit secolului douăzeci, frica nu mai
e instinct, ci mai degrabă obicei.”
Un colț alb e prins în cercul pietrelor negre.
„Acum
tu ai luptat mai bine,” spune europeanul. „Dacă vom supraviețui iernii
nucleare, poate că vom avea timp să reînvățăm tăcerea.”
Afară vârtejul de zăpadă pudrată; pasărea se trage în cuib.
Aerul
istoriei se îngroașă: poate simte că următoarea partidă nu se va juca
pe tablă, ci acolo unde până și tăcerea poate lua hotărâri.
