web counter  




Volodymir și Vladymir             

 


    În visele mele recurente, vehicule uriașe cerești apar deasupra orașului nostru, la doar câteva sute de metri de acoperișurile blocurilor. Se rostogolesc leneșe și tăcute, încet, ca fumul de țigară în aer nemișcat. Acoperă cerul, peisajul de sub ele se întunecă, iar din corpurile lor strălucitoare, mercuriale, se extind spre pământ diverse structuri tubulare, rasucite, fulgerătoare. Oamenii surprinși, strânși în grupuri, privesc pietrificați spre cer, alții se aruncă la pământ cu mâinile strânse la ceafă. „Solicităm populației să-și păstreze calmul!” un sunet de avertizare umple spațiul, apoi din structurile vehiculelor, fascicule de lumină lovesc spre clădiri; pe locul impactului rămâne o pată neagră fumegândă, de mărimea unui teren de golf, sau a unui cartier.
 
    Numele meu este Volodymir Piatkin, am douăzeci și nouă de ani, copilul cazacilor care și-au sacrificat inimile și sufletele pentru libertate, în sfârșit cetățean al unei națiunii majoritare. Sunt ucrainean, ca și  Iulia Marushevska, dar nu originar din Kiev ca și ea, ci din Herson, ca si Inna Gaponenko. Istoria noastră este împletită cu suferință și luptă, totuși aș vrea ca imnul nostru național să nu vorbească despre dușmanii care se pierd ca roua în soare, ci doar despre dorințele noastre, căci ne imaginăm viitorul în prietenie și cooperare corectă cu popoarele din jur.
 
    Nu sunt combativ, conform setărilor mele din fabrică, sunt o creatură pașnică. Cred că fiecare om are un loc sub soare: ucrainenii și rușii deopotrivă. Să nu punem accentul pe trecut, ci pe prezent, și pe ce va fi în viitor! Suntem nemultumiți, cu acest fapt trebuie să trăim – dar nu-mi place cultul nemulțumirilor! De ce să ne înghețăm în rănile care ni s-au făcut nemeritat în trecut? Desigur, trebuie să învățăm din trecutul nostru, din vătămarea reciprocă. Știu prea bine, că Holodomorul a fost dureros, că este enervant, că liderii noștri abia vorbeau limba noastră, că pro rușii au ocupat pozițiile cheie cele mai importante, că au deturnat averea publică, că străinii de peste mări cumpără încetul cu încetul  toată țara. Este tristă lupta noastră cu rușii, cu sovieticii, cu turcii, cu polonezii, cu lituanienii, – și cine mai știe cu cine, dar îmi e de ajuns: să fie împăcare odată, sa începem totul cu cărți curate! Să trăiască în pace toate națiunile aruncate aici de istorie, aici la noi, în țara noastră, în fine, independentă! Să înflorească toate florile! 
    În cele din urmă, singurul criteriu de a evalua un om, ar trebui să fie doar felul omului și nimic altceva. Merită să luptăm pentru aceste principii. Dacă o luptă are vreun sens, atunci acesta are! Dacă francezii, germanii, englezii și irlandezii au putut să facă pace între ei, sau chiar să coopereze: de ce să nu putem și noi? 
   
    Bunicul meu este foarte bătrân, dar încă mai are amintiri personale despre Holodomor: era copil pe atunci. Tatăl său și-a dus familia sus în munți, a construit o colibă ​​cu un baltag, a jefuit cuibul marlinului de aur, a prins veverița și peștele în capcană, a adunat și a uscat ciuperci, a prins chiar și căprioara, astfel a supraviețuit foametei, care a distrus milioane de oameni. „Învață de la Robinson, Vova, cunoaște și tu pădurea, ea te va susține și te va proteja, indiferent de ce ți se va întâmpla,  pădurea te va salva!”, spunea bunicul.  

    Cu toate acestea, sunt un locuitor al orașului și așa voi rămâne. Când îi vorbesc cu entuziasm despre principiile mele moderne, europene, de organizare socială, el doar mă privește de sub sprâncenele sale zburătoare și cenușii. Așteaptă cu răbdare  să termin cu argumentele mele, să mi se taie respirația, să mă obosesc de gesticulații, apoi vorbește încet. Spune că sunt idealist, naiv și utopic, cum erau sovieticii pe atunci și că sunt de bună-credință, ca și ei, la vremea aceea, dar totuși: e în regulă, pentru că sunt tânăr, fără experiență, un visător, așa că e bine, odată mă voi maturiza și eu. Încă  nu am simțit diversitatea lumii pe pielea mea. Consideră și tu – spune – că în lume există, a fost și va fi mereu un iobag exploatat, un muncitor de fabrică suprasolicitat, un proprietar pompos și curtea sa, un soldat lasciv și crud,  unul care  candidează să conducă procesele de autogestionare, un oficial arogant, un speculator și un tâlhar, un harnic și un leneș, un pretențios și unul murdar, ticălos și cel care își sacrifică viața pentru altcineva, prost și geniu, rus și ucrainean, și opt, până la zece mii de națiuni, închise în două sute de state naționale, și fiecare dintre ele are interese diferite, și își dorește lucruri diferite. Hai! – tratează-te corect cu aceste multe creaturi! 
    Eu totuși sunt european, vreau să aparțin de Europa, m-am săturat de corupție, de evenimente de război civil care năvălesc în județele din est, de învățare care nu dă roade. M-am săturat, pentru că îmi atârnă belele, așa mă străduiesc să strâng și eu câteva grivne, făcându-l pe șeful meu rus să-și cumpere BMW furat, nou,  căci s-a plictisit de  Alfa Romeo.

    Natura mea este gânditoare și meditativă, natura lui Raskolnikov. Sunt mai înalt și mai slab decât media, puțin slăbănog, musculos, genul care nu se va îngrășa niciodată, dar care – conform studiilor mele – este predispus la schizofrenie. Gâtul meu este lung și se apleacă înainte. Și brațele mele sunt lungi. Când ascult, mă aplec înainte, îmi sprijin coatele pe genunchi, îmi  incrucisez degetele și ascult fără să clipesc. 
    Gura mea este largă, a lui Dunya este îngustă și groasă, buzele ei sunt groase pe toată lungimea lor, nici măcar nu se subțiază spre margine, de aceea expresia facială a Dunyei este severă, de parcă ar fi mereu enervată sau supărată pe lume, deși nu este. Gura ei este pur și simplu îngustă și cărnoasă, ca la Monica Bellucci, dar și mai îngustă decât a ei: lățimea buzelor abia depășesc distanța dintre cele două colțuri interioare ale ochilor. Gura mea este aproape la fel de largă ca și distanța dintre cele două linii verticale din colțul exterior al ochiului, totuși nu par să zâmbesc tot timpul.  
    Dunya, iubita mea, este o frumusețe clasică slavă,  blondă, de origine rusă. Ne-am întâlnit pentru prima dată în cadrul evenimentelor de la Euromaidan. Dacă acel Maidan nu s-ar fi întâmplat, acum nu am fi fericiți unul cu celălalt. Nu știu, dacă să-i fiu recunoscător lui Ianukovici sau să-l vreau în iad. 
 
    Totul a început odată cu adoptarea legii dictatoriale, deși, după bunicul meu, incălceala cauzelor și efectelor se pierde mereu în negura timpului, este inutil să le cauți. În necazuri, cauzele și începuturile sunt investigate doar de eternii nemulțumiți și critici.  Acești oameni, în eventualitatea unei probleme, în loc sa întrebe: „Ce se poate face acum?”, caută imediat pe cineva pe care să dea vina, cu scopul ascuns, de a se arăta în rolul cavalerului care apără dreptatea, realmente fără să ridice personal măcar un deget. 
   
    În orice caz, în noiembrie 2013, spre marea mea uimire, președintele nostru pro-rus, s-a retras din posibilitatea mult doritei aderări euro-atlantice. A început un val uriaș de proteste, care au culminat ulterior cu demonstrații de stradă. Protestatarii au ocupat piața și au ținut-o pașnic, până în data de șaisprezece ianuarie 2014, când parlamentul a acceptat din senin legea care asigura legalizarea dictaturii; toată lumea era pe fază, liderii no
ștrii au vrut doar să  zdrobească demonstrațiile. Spiritele s-au dezlănțuit, mulțimea din țară a năvălit spre Kiev, pentru a se alătura protestatarilor.
    Eu am ajuns pe 20, dimineața. Temperatura trebuia să fi fost în jur de minus douăzeci de grade;  ne-au ieșit aburi din gură când am coborât din tren și am cântat Plânge și bocește Niprul larg, încurajându-ne unul pe celălat. Pe parcurs, punctele de control armate trebuiau evitate, dar am ajuns în cele din urmă la  Instituckaja, aflată mai adânc de nivelul Maidanului. Capătul de sud-est al străzii, acoperit cu moloz și rămășițe, stătea gol, la celălalt capăt, mai aproape de piață, protestatarii, aplecați și ținând scuturi în fața lor, se retrăgeau spre Podul Millenium. Când m-am alaturat și eu, deja trăgeau, sniperii îi vânau din ascunziș pe protestatari, dar deja și pe mine. Pe vârful pârtiei, în grupuri de patru-cinci, niște uniformiști înaintau, trăgând aiurea, nu se vedea în cine și puteai doar să speri, că nu cu gloanțe reale.  Un difuzor a bubuit din Piața Independenței, cerând ajutor cu o voce alarmată: „Avem nevoie urgent de ambulanță la podium, pentru resuscitare, băieți! Avem nevoie de patru ambulanțe pentru Maidan, băieți! Avem nevoie de cât mai multe ambulanțe până la piață, la podium, băieți!”, vocea lui umplea aerul, se auzea până la Lună, nici sunetul împuşcăturilor nu au suprimat-o. Din stradă, mulțimea s-a retras spre podul care ducea în piață. Pe pod doi demonstranți au construit o baricadă din cauciucuri, din mulțime cineva a aruncat un cocktail Molotov, baricada a luat foc imediat, vântul a dus flacăra  și fumul negru și dens în jos, o pasăre zbura pe cer spre Maidan, aproape că a atins îngerul aurit, așezat pe coloană. Mulțimea în jurul ceasului din spatele podului a luat-o la fugă brusc, unii sub pod, alții alergând înapoi. „Aveți grijă, băieți, ne vânează doi-trei lunetişti, poate de la Hotelul Ucraina”, zguduia vocea crainicului. Totul se părea ca o emisiune morbidă din The Hunger Games.
    Podul era deja cuprins de vârtej de flăcări și de fum când am zărit primul cadavru. Arăta ca o păpușă de cârpă, brațele îi atârnau moarte! O siluetă, purtând o haină albastră și o cască portocalie, l-a târât  pe pământ, ținându-l de guler, în mâna cealaltă protejăndu-se stângaci cu un scut transparent; părea că acel scut nu l-ar fi protejat nici măcar de un glonț de pușcă cu aer comprimat. Trei protestatari stăteau în spatele lor, acoperindu-i cu scuturile lor, toți retrăgându-se în grabă, lăsând urme sângeroase pe pavajul înghețat.  Din senin, un al patrulea ajutor a apucat  un braț al cadavrului, astfel trăgandu-l mai cu spor. „Drag and drop”, mi-a bătut toba în cap. „Drag and drop”...
   
    De unde se trage, oameni buni!? Cine trage în noi, Doamne!? Este Berkut? Nu împușca frate, lasă-ne să trăim!


    Peste tot puteai vedea ținte ghemuite în spatele scuturilor, sau a trunchiurilor de copaci. O siluetă ghemuită, dintr-odata s-a lăsat pe spate, s-a smucit, nu s-a mai mișcat, scutul a căzut peste el, un șuvoi de sânge a țâșnit imediat. „Cerem ambulanță, băieți, trimiteți cât mai multe ambulanțe pe podium, băieți!”, a scandat crainicul peste trosniturile răsunătoare ale împușcăturilor. Explodau grenadele fumigene, producând un sunet extrem de puternic și un fum înecăcios care îngreuna respirația, se aprindeau pe rând cocktailurile Molotov, oamenii fugeau și cădeau, din ce în ce mai multe păpuși de cârpă au fost târâte, șiroaie de sânge înghețau pe pietre, m-am aplecat, mi s-a făcut greață. Deodată, o mână rece mi-a atins fruntea, o palmă caldă ținându-mi fruntea. 
    „Nici un bai, totu-i bine!” spuse o voce tânără de femeie.  “Te-au lovit?” - m-a întrebat.  Să mergem sub pod! – spuse, și deja mă  trăgea spre pod.   
     “Nu, nu cred”, am spus. „Sunt bine, doar mi-e rău la vederea sângelui!” spuneam gemind, sprijinindu-mă cu spatele de pilonul rece al podului. Un glonț trasor a ricoșat de pe unul dintre piloni.

    S-au văzut doar ochii, ochi calzi, violet. Fața îi era înfășurată într-o eșarfă tricotată, pufoasă, de sub care nu se zărea nici măcar nasul, caciula tricotată era trasă până la sprâncene, era cu o jumătate de cap mai scundă decât mine, o zână samurai, cu ochi violet. Când a vorbit, din eșarfa ei strălucitoare se ridicasera aburi. Această montură clară este cea mai bună țintă, m-am gândit. Ce caută o fată așa tânără aici? – mă întrebam. Doar Ludmilla, sora mea mai lipsește de aici, m-am gândit.
    – Bea un ceai! –  și mi-a pus o sticlă de cola, de un sfert de litru, în mână. –Trebuie să ajut la îngrijirea răniţilor! – a lăsat ceaiul și a plecat în grabă. 
    – Stai, ceaiul tău! Am strigat după ea, dar mi-a făcut semn să rămână la mine. – Cum te numești? – am strigat după ea. Măcar de și-ar fi arătat fața, m-am gândit.

    Ne-am găsit cinci ani mai târziu. Până atunci, în visele mele apăreau doar vocea și culoarea ochilor ei.

    La amurg, Maidanul  stătea tăcut în ruine și cenușă fumegândă, ca și cum ar fi fost zdrobit de un King-Kong furios, care suflă flăcări, deși numai creaturile frați neliniștite ale lui Dumnezeu au prezentat produsul orbirii lor. Berkutul si uniformiștii  au fost măturați, deasupra îngerul, care ne protejează independența, privea în jos fără pasiune pe ultimele baricade mocnite și pe piața întristată, fumegând cu ură anti rusă. Mulțimea îndurerată s-a adunat în spatele columnei, în fața clădirii complet arse, desemnată ca post de prim ajutor. Se vedeau șiruri de cadavre întinse pe pământ si în loc de alarma trosnitoare a împușcăturilor se auzeau doar suspinele și plânsetul mamelor și ale soțiilor. Semiîntunericul amurgului sclipea în ochii înlăcrimați ai bărbaților, cu unghiile înfipte în pumnii strânși. Mirosul înțepător al anvelopelor arse și duhoarea morţii umpleau aerul.
 
    Au trecut cinci ani și doar vocea și culoarea ochilor fetei misterioase au apărut în visele mele. 

    Între timp, am absolvit facultatea de IT, studiind zeci de cărți tehnice în limba engleză, stând nopți întregi în fața site-urilor web, învârtindu-se în capul meu algoritmii de diagrame de flux și totuși soldul contului meu bancar s-a tot diminuat.

    Şedeam pe o bancă pe promenadă din fața portului, aplecat în față, cu coatele pe genunchi, cu mâinile împreunate, era sfârșitul lunii aprilie. Mă uitam la barja leneșă care încerca să urce pe Nipru, priveam macaralele care apăreau ca marabuii uriași, urmăream rândunelele zburând în zig-zag pe cerul fără nori. Se însera încet, briza purta parfum de liliac și mirosul putred al râului, murmurau în liniște sunetele vieții portului, când cineva s-a așezat lângă mine și și-a pus mâna pe mâna mea.
    „Ce mai faci băiete, ai supraviețuit?” Încă mai vomiți la vederea sângelui? – mi-a spus, i-am recunoscut vocea imediat.
    "Tu ești?" Aproape că mi s-a tăiat respirația. De multe ori mi-am imaginat fața și statura ei  – am greșit-o complet. Doar culoarea  violet a ochilor calzi, s-a păstrat fidel în memoria mea, de atunci știu: imaginația mea e de aruncat, dar întotdeauna îmi va fi ușor să-mi amintesc surpriza și fiorul care mi-au străbătut tot corpul, şi intimitatea naturală a căldurii mâinilor ei. Zâmbea, fruntea ei era înaltă, părul ei sfârâitor, frumos, blond de ovăz, lipit de tâmplele aproape paralele, sprâncenele ei groase îndoite mult în spate, iar linia maxilarului seamănă cu arcul unui bumerang larg deschis.
    A zâmbit tot timpul! S-a uitat direct în ochii mei... Poate că Eva Mendes are dinți atât de mari, ușor proeminenți. Eram confuz.


    Dunya, Dunya mea este rusă: o cheamă Avdotia Romanovna. Indiferent ce spune lumea, nu-mi pasă, chiar dacă ar fi rusă de o sută de ori! Orice s-ar întâmpla, atâta timp cât voi trăi și voi muri, nu-mi va păsa că ea este rusă. Suntem tineri, Adam și Eva, bărbat și femeie, o femeie adevarata, așa că nu voi cugeta  să fac toate lucrurile pe care Adam a fost forțat să le facă, ca să îi ofer Evei mele, cu sudoarea mea, o casă fierbinte. 
    Umerii Duniei sunt lați, talia ei îngustă, curba șoldurilor și mătasea pielii ei este miracolul creației în sine, iar la punctul culminant al amorului nostru, când mă încucisează cu coapsle ei, focul vulcanilor izbucnește în aer. În acele momente, simt că nu mai vreau să trăiesc: tot ceea ce merită de trăit mi-a fost deja dat.  

    Locuim de al treilea an în Ungaria, într-un orășel cu un nume lung, impronuntabil; lucrez pentru o companie americană de producție de telefoane mobile, ca inginer IT. Vorbesc o engleză acceptabilă și bineînțeles rusă, m-au angajat ușor, mi-au dat chiar și un mic apartament de serviciu. Am fi putut trăi și acasă, dar m-am săturat de Herson și de Ucraina. Încă iubesc Ucraina și orașul meu natal, Herson, îl voi iubi mereu, dar de multe ori, din ce în ce mai des, mă gandesc: asta nu se mai poate continua așa. Mă doare să părăsesc pământul strămoșilor mei, dar și eu am doar o singură viață și un veșnic dor de casă.
 
    Cu Dunya, am luat drumul spre în Anglia, voiam să ne stabilim acolo, dar cumva ne-am blocat în Ungaria, sau mai exact, aici ne-a ținut covidul. 
    Dunya a suportat totul mai greu decât mine. Munca ei a fost mai epuizantă: a muncit 12 ore stând în picioare, apoi de 24 de ore de odihnă. Aproape că toată ziua a dormit după o tură, din cauza epuizării. S-a trezit năucită, uneori o durea spatele, alteori picioarele. Din fericire, eu și doctorița maghiara, am putut comunica ușor în engleză: Dunya s-a plâns, eu am tradus. Am simțit simpatia doctoriței: a ascultat cu atenție, a pus întrebări la obiect, a examinat-o, a explicat motivele și ce e  de făcut, deși în mare parte i-a recomandat odihnă. Apoi am putut comunica și pe Messenger, a fost o mare ușurare pentru noi. Am putut discuta în scris, am întrebat-o des, mi-a răspuns rapid, sau m-a sunat, ne-a ajutat. Ce altceva are nevoie pacientul alienat? Dumnezeu să o binecuvânteze!

   Într-o seară, când tura Duniei era pe cale să înceapă, stătea doar întinsă pe pat, nu avea putere să se ridice. Toate părțile corpului ei o dureau, chiar și pielea, a spus. În timp ce o mângâiam pe cap, simțeam că e fierbinte, până și patul se cutremura odatâ cu ea. I-am luat temperatura, avea aproape patruzeci de grade, i-am dat antipiretice, i-am pus o compresă, totul va fi bine, i-am șoptit la ureche, opt sute de oameni mor zilnic în Italia, m-am gândit.
Poti respira? – am întrebat-o, a dat din cap, lătrând și tușind, arzând de febră, cu ochii în foc. Am sunat doctorița noastră, mi-a răspuns imediat. Trebuie să-i țin  febra sub treizeci și opt de grade, trebuie să o fac să bea cât mai mult, să fie hidratată, a spus ea cu o voce calmă, A doua zi, paramedicii îmbrăcați în costume spațiale au sunat, ne-au înfipt un băț lung în nas, adânc, până la creier, mi-era frică doar de Dunya. Apoi doctorița noastra a sunat: avem covid, cum ne simțim? Dunya este bolnavă, e pe moarte, pe mine mă paște acum, am spus. În Italia sunt chiar și morți care zac pe coridoarele spitalului, gândeam, și mă bătea sudoarea. Suntem tineri, puternici, vom reuși, a spus medicul. Lichid, metamizol, sub treizeci și opt de grade, zicea. Ține-i limba umedă, fi atent la limba ei, spuse. Dacă limba este umedă, strălucitoare: lichidul este de ajuns. Stai calm, spuse. Fizic, sunt calm, dar nu suficient. Dacă în sputa este sânge, dacă nu are aer suficient, dacă tusea este incontrolabilă, sunați-mă imediat și  oricând, a spus ea. Sânge? – am întrebat-o. Din păcate, este posibil, a spus ea. Sunteți tineri și puternici, o veți învinge! Doar stai calm!
    Dunya a suferit cinci zile, abia a mâncat, e în regulă, a spus doctorița, doar să beie mult, dulciuri și vitamine! În dimineața celei de-a șasea zi, abia avea peste treizeci și șapte de grade, i-a fost foame, a spus...
    O  stâncă a căzut de pe umerii mei, cred că mi-ar fi turtit piciorul, cât de grea a fost ar fi trebuit amputat piciorul meu și aș fi fost condamnat să șchiopătesc pentru tot restul vieții.
    I-au trebuit săptămâni să-și recapete puterile, nu a simțit miros timp de o jumătate de an, dar și-a revenit deja și acum e ea insasi: seara vorbește pe Skype cu familia, în rusă. Acasă nu este suficient vaccin, spune ea și chiar dacă ar fi, populația nu s-ar aglomera să spargă ușile.
 
    Am rămas în urmă la muncă:  let’s go on with home office. As învăța-o engleza, dar nu vrea. Să învețe rusă ei, spune. În rest, eu vorbesc limba rusă, ea îmi  răspunde în ucraineană, de
și nu prea prfectă.
   
    Peste mine covidul a trecut destul de ușor: o mică creștere de temperatură, ceva tuse, da: mă dureau destul de mult membrele inferioare și superioare, dar, doar pentru câteva zile. În comparație cu Dunya, felul în care eram eu,  a fost doar o bucată de tort.
    Au urmat săptămâni și luni banale, ne-am bucurat că am supraviețuit, că am căpătat protectie împotriva covidului.
   
    Dunya, câteodată este cam aiurită, dar mintea și inima ei sunt la locul lor. Mi-a gătit borșci, și holodeț, a căutat ucrainenii care munceau în oraș, am ținut legătura cu ei, era ea, de parcă mi-a bandajat rana dorului de casă.
   
    Aiureala ei m-a cam enervat de multe ori, dar nu puteai să fii supărat pe ea. A gătit borșci, a întins masa frumos, ne-am așezat să mâncăm, a luat linguri de supă în gura, eu mă uitam la ea, salivam, văzând pofta de mâncare a ei.

    – Gustă pe a mea! – i-am spus iritat. M-a admirat cu acei ochi calzii, a luat o lingură de-a mea în gură, a gustat-o, i s-a întins fața.
    – La fel. – spuse.
    – Și totuși: nu pot să mănânc! – am spus. 
    – Pentru care?
    – Pentru că nu mi-ai dat o lingură!
    – Ha, ha! Într-adevăr!    
 
    Apoi am primit o ofertă mult mai bună, aproape sef de secție, și ne-am mutat în vestul Ungariei. Am câștigat foarte mult, am trimis regulat bani și acasă, dar și soldul contului meu bancar a crescut. Ar trebui să ne gândim și la un copil, spuse Dunya. Bine, am zis, hai să încercăm!

    În ultima vreme, în timpul dușului, când deja am întins gelul de duș pe mine și balsamul parfumat face spumă pe fiecare parte accesibilă a corpului meu, îmi vin imagini oribile. Mă gândesc la ce s-ar întâmpla dacă ar izbucni brusc un dezastru, să zicem că o rachetă de croazieră cu cap de ciorchină ar lovi casa mea. La o bombă inteligentă mă gândesc, una care întruchipează inteligența creativă a inginerilor de proiectare a armelor, și conștiința ale fabricanților. Mă gândesc la o rachetă inteligență, care depășește cu ușurință vigilența apărării aeriene, care se ține de neoprit spre țintă. Ei bine, nu mă gândesc la cea mai modernă versiune, o grenadă inteligentă care poate urmări și ținte în mișcare, mă mulțumesc cu ceea ce a fost dezvoltat doar pentru a distruge ținte staționare. La impact, ar exploda, unda de șoc ar lovi mai întâi peretele, iar lumea s-ar prăbuși imediat, filmul s-ar rupe. Ce urmează? Ar depinde de cât de mult s-ar prăbuși casa pe mine: cărămizi, tavanul, ipsos, totul. Dacă aș fi avut noroc, după ore sau zile, tot mi-aș veni în fire, aș bolborosi, mi-ar fi icre cu gust de tencuiala în gură, liniște surdă mi-ar fluiera în urechi. Un spațiu gol mi-ar fi căscat în conștiință, iar corpul meu ar fi acoperit cu un strat fin și crocant de ipsos. Ce sa întâmplat cu mine, unde sunt? M-aș întreba stângaci, apoi aș încerca să mă ridic. De ce nu-mi simt piciorul stâng, de ce nu aud sunetul dinților clănțănind, de ce nu aud zgomotul resturilor căzând din cap și din umeri? – m-aș întreba. A-și uita în gol la dârele înghețate și negre de sânge de pe glezne, a-și face un pas de încercare șchiopătând, apoi altul, apoi altul. Conștiința și puterea s-ar întoarce încet, ei bine, asta e liniștitor, Probabil că m-am culcat pe picior, de aceea îl simt amorțit, e noroc că e vară, cred. Mi-ar fi sete, dar mai degrabă mi-ar fi frig, sau nu știu ce altceva ar putea fi în neregulă cu mine, moartea știe, sau belea mea știe, nu este important acum; sunt în viață, ăsta-i important, cred. M-aș uita la prosopul, m-aș acoperi cu el, mi s-ar zgâria prosopul, ar fi trebuit măcar să scutur resturile, acum nu mai contează. În timpul mersului, coapsele mele îmbinate ar fi lipicioase și zgârietori, la fel și axilele, la fel și gâtul: da, zgârietori, în timp ce mă mișcam, glazura de ipsos care se usucase pe corp pur și simplu se crăpa. Mă bâjbâiam spre dulapul meu zdrențuit, în timp ce îmi scoteam haina de iarnă, un ghimpe proeminent mi-ar rupea stratul uscat de ipsos de pe antebraț, sângele meu cald ar curgea pe el. Fiorând mi-aș âmbrăca paltonul de iarnă, Doamne, unde este Dunya? – m-ar întreba în sfârsit. Aș uita în jur prin camera dărăpănată, cu curenți de aer, aș uita la cer prin tavanul sfâșiat, era cât pe ce să plouă, mă distingeam, apoi înapoi, o vedeam pe Dunya: ar stătea între grămezi de cărămizi, pe patul nostru, ghemuită, tremurând, sprijinită de genunchii cu brațele, privind în neant. Ce sa întâmplat Dunya? Aș întreba în șoaptă, vocea mea nu s-ar auzi, mi-ar  zgâria limba și gâtul. Ce sa întâmplat, Dunya? Aș încerca să strig, dar vocea mi-ar fi înecată de bocetul monoton din urechi. 
    Viziunea trece, șuvoiul cald și neted de apă îmi mângâie pielea. Încep de la cap, apoi îl torn pe umeri, vin apoi axilele, vintre, rămân acolo un timp, apoi mă întind înapoi, îndrept capul de duș spre talie, fac apa mai fierbinte, o țin mult timp, căldura este bună pentru talia; scurgerea se învârte și înghite sucul care picura și clocotește. Mâine va veni din nou aceeași viziune, cu culori din ce în ce mai clare, detalii din ce în ce mai precise, și sentimente din ce în ce mai reale.
 
    Războiul a izbucnit! Putin mi-a invadat țara, iar eu o atârn pe a mea aici, iar rușii o ucid pe ai mei acasă.
    Eram constant pe internet, vestea era despre Bucea. Dunya doar stătea tăcută, cercurile de sub ochi se adânceau, își strângea buzele, șchiopătând se ducea la muncă, dormea toată ziua, nici nu și-a căutat-o ​​pe ale ei.     

    – Ce vrei de la mine? întrebă cu lacrimi în ochi. – Nici măcar nu am fost acolo! – a izbucnit apoi.  – Crezi că mi-a fost bine că timp de secole ne-am descurcat în limba noastra maternă, totul, iar apoi dacă vorbeam rusă în magazin sau în birou, se uitau la mine ca pe o cârpă însângerată” Ce zici de faptul că m-au numit curvă rusă? Unde era adevărul meu, ce ar fi trebuit să fac mai bine? – cu cotul în genunchi, m-am uitat în fața mea cu degetele încleștate. 
    – Atunci, dacă ne-ați pedepsit deja cu glorioasele voastre legi lingvistice, luați și pe polonezii, lituanienii, maghiarii și românii sub aceeași umbrelă. Nu sunteți încă suficient de matur pentru a avea propria voastră țară! Ce crezi, cum luau rușii ceea ce ați făcut cu ai lor în Donbas? Este o minune că v-a tolerat până acum! – Am vrut să-mi acopăr urechile ca să nu aud. 
    – Acum voi erați cei puternici, cei răzbunători! Sunteți gata de răzbunare? Răzbunati pe mine sau pe familia mea? Cât timp? Cât timp trebuie să faceți asta? După Gorbaciov, toată lumea s-a gândit că în sfârșit ne vom împăca... Toți s-au săturat, toți s-au bucurat, am așteptat să vedem dacă va fi bine acum. Nu a fost un gest frumos din partea lui să pună capăt urii aia fără război? Și tu, și NATO, pe care îți dorești atât de mult, cu ce fel de gest ai venit? Draga ta NATO a înconjurat întreaga Rusie cu rachete cu cap de ciorchini, și ei doar i-au agresat pe ruși când le-au cerut să nu facă asta, pentru că despre nu asta era vorba! La toate, după nouăzeci, ce nevoie era de nenorocitul acela de NATO? De ce nu a putut fi convenită și redusă? Acum te joci de sfânt, vai, agresor! De ce, ce ai face dacă vecinii tăi ar strânge șerpi veninoși dresați în curtea lor? Pentru că ești suveran, faci și tu ce vrei. Și rușilor nu le pasă de securitatea lor? Poftim, pace! 
    – Mă întrebi ce ar fi trebuit făcut, eu să știu? Colaborează, omule! Avem pe cap o mulțime de dezastre globale, chiar și acest COVID! Nu de aceea ar trebui să ne unim și să ne gândim ce se poate face, împreună, ca să nu pierim cu toții?! Rușii, și acea America de profituri, înșelătoare și egoistă nu au destui oameni de știință, ca să nu mai vorbim de China vicleană și lingușitoare? Să steie și ei împreună și să se gândească dacă merită măcar să crești copii pe acest Pământ zdrobit, și apoi să mă vor moralizeze în genunchi pe mine.
 
    Ai mei sunt uciși acasă, am fost confuz. Era vara târziu, când am ajuns acasă, m-am oferit voluntar. Am fost trimis într-un cantonament, antrenamentul a avut loc 10-12 ore toată ziua, nu m-am gândit niciodată că Kalașnikov-ul va da în umeri atât de mult. Mi s-au dat în mare parte sarcini IT legate de armele grele americane, seara, pe internet, puteam să vorbesc uneori cu Dunya. I-am vorbit în ucraineană, ea a răspuns la fel, vocea ei era tristă și vorbea, doar în propoziții elementare. 

    Pe la mijlocul lunii noiembrie, am recapturat Herson, dezlănțuind o serie de triumfuri de gloanțe în aer, deși  rația noastră de muniții era epuizată. 


    Ne-am plimbat pe străzile ruinate, devastarea era de nedescris: oroarea munților de moloz arși, durerea fațadelor căscate, fără pereți ale clădirilor care au fost dărâmate, tristețea furioasă a balcoanelor pe cale să cadă în adanc,  lătratul câinilor vagabonzi,  slăbiți pînă la oase, cu ochi arzători, cu cozile înfipte.  

    Stătea în fața unui bloc în ruine, gata să se prăbușească de tot, cu spatele la mine, nemișcat, ca o statuie. Abia știam uniformele, camarad, trebuie să fi locuit aici, m-am gândit, dar de îndată ce m-am apropiat de el, am observat dunga alb-albastru roșie de pe brațul stâng și am tras. Am tras din reflex și furie, am tras la prima țintă vie a vieții mele.
    S-a învârtit, a căzut pe spate, lumea a țipat, sângele a clocotit din degetele care îl strângeau de umăr. Sergentul meu stătea deasupra lui cu picioarele desfăcute, lovitură frumoasă, spuse el, privind în jos, la corpul lui tremurând. Cu mișcări lente și-a deasigurat pistolul mitralieră, a tras prima dată în piciorul stâng, apoi în gamba dreaptă, apoi în coapsă, apoi în piept, deși, tânărul soldat cu o gură remarcabil de îngustă, deja nu s-a mișcat. Cu gura căscată, gata să țipe, se uita cu ochi neînsuflețiți la stolul de corbi care umplau cerul de noiembrie.
Sergentul s-a îndepărtat de balta de sânge, care se strecura aburind spre cizmele lui. S-a aplecat apoi deasupra cadavrului, i-a cercetat buzunarele pentru o vreme, a scos un portofel de piele însângerată, l-a deschis încet. 
    „Vladimir Romanov, soldat”, arunca vorba cu dezgust și scuipa. „Nu luăm prizonieri”, spunea. Blestematul se pregătea de nuntă, să nu aibă hodină nici în mormânt!” a spus,  și ne-a arătat o fotografie. 

    Fotografia era despre un băiat cu ochi albaștri violet, o gură îngustă, zâmbitor, dinți proeminenti, punând o verighetă pe degetul surorii mele, Ludmilla Piatkina. Actrița aia latino-americană are dinți atât de mari, m-am gândit. Nu-mi amintesc numele ei chiar acum.

 
    În visele mele recurente, vehicule uriașe cerești apar deasupra orașului nostru, la doar câteva sute de metri de acoperișurile blocurilor. Se rostogolesc leneșe și tăcute, încet, ca fumul de țigară în aer nemișcat. Acoperă cerul, peisajul de sub ele se întunecă, iar din corpurile lor strălucitoare, mercuriale, se extind spre pământ diverse structuri tubulare, rasucite, fulgerătoare. Oamenii surprinși, strânși în grupuri, privesc pietrificați spre cer, alții se aruncă la pământ cu mâinile strânse la ceafă. „Solicităm populației să-și păstreze calmul!” un sunet de avertizare umple spațiul, apoi din structurile vehiculelor, fascicule de lumină lovesc spre clădiri; pe locul impactului rămâne o pată neagră fumegândă, de mărimea unui teren de golf, sau a unui cartier.
Oldalsáv

Látogatószámláló:
free counters
Szavazás a weblapról
Részletekért kilikk a képre



: 40px;">